Vă amintiți...

...cum era când făceam echipele la fotbal?

Eu eram bun în poartă! Pe mine de aia mă luau, eram singurul cretin din Generală 24 care se arunca pe ciment. Nu mă interesa că mi se rup hainele, că mă julesc la antebraț, important era să nu intre mingea la mine în poartă. Băh, dar meritam, munceam ca să fac parte din echipa de titulari, îmi rupeam eu pantalonii, dar eram titular!

Nu mă pricep...

... nici la Cătălin Predoiu

Eu am plecat din PDL pentru că nu mă pricepeam. Am stat acolo puțin și mi-am dat seama că nu mă pricep la PDL, asta e. Ok, recunosc, nici măcar n-am plecat, pur și simplu nu m-am mai dus pe acolo pentru că mi-am dat seama că mă duceam degeaba, nu pricepeam nimic. Într-o zi m-a sunat o tipă și m-a întrebat dacă mai vreau să fiu pedelist. I-am spus că nu cred, nu mă pricep... Ea mi-a spus că ok și a fost ultima dată când am mai auzit pe cineva de la PDL. Până aseară, când l-am auzit pe Predoiu.

Mata Atlântica

În pericol

Nu, stați liniștiți că nu e la noi asta. Nu, noi nu mai suntem demult în pericol, noi suntem terminați de sute ani. Este vorba despre Mata Atlântica sau Pădurea Atlantică din Brazilia. Repet, nu este vorba despre noi, să nu vă gândiți acum la Mazăre sau mai știu eu la ce chestiuni de genul ăsta.

Dacă eram regizor

Nu făceam nici un film

Pe bune! Nimic, zero film făceam. Păi ce film să mai fac?! S-au făcut de toate! Și cu cowboy și cu vampiri, cu război, cu dragoste, cu karate, din alea de râs, cu sadici... Cu orice s-a făcut! Eu făceam altceva, vorbeam cu cineva care scrie cronică de film (cineva să fie cunoscut și recunoscut) și-l plăteam să scrie o avanpremieră din aia super tare. Să scrie acolo că ce regizor genial, că sigur o să fiu nominalizat la toate premiile alea tari, că ce lovitură a dat cu acest film, ce mesaj nemaipomenit, ce metaforă, ce se mai spune acolo, el știe. Și îi puneam filmului numele Film! Lumea venea la Cinema, plătea bilet, își lua fiecare pop corn din ăla cu suc și se așeza pe fotoliu (fiecare la locul lui, evident!). Se băga reclamă, chestii și după aia se stingea lumina. Și pe ecran apărea mare scris FILM, regia eu și gata, după aia două ore de ecran alb! Nu, nu vă gândiți la ăia din sală că ăia oricum nu aveau ce face prea multe, gândiți-vă la ăia acasă, la ăia care-l luau de pe net...

Era extrem de mic

Până să se facă mare

Elescu s-a născut într-o familie de țărani săraci. Săraci nu pentru că nu aveau ce face toată ziua ci pentru că țăranu' tată bea absolut toți banii din casă, iar țăranca mamă se chinuia să-l crească pe Elescu cu ce reușea să ascundă de furia beată. În literatura românească erau văzuți bine, în realitate nu-i înghițea nici dreacu pe la ei prin sat. Eniuei, Elescu ajunge în cele din urmă la școală, dar nu la sat (așa cum ați citit voi în cărțile alea de căcat) ci la oraș, partidul având nevoie de niște cretini care să locuiască într-o casă mare din care doar ce fuseseră evacuați niște arhitecți (nu prea-și țineau gura atunci când jucau bridge, asta e).

Elescu ajunge la școală unde nu pricepea nimic. Era cel mai prost din clasă la toate materiile, dar pentru că trăgea puternic cu șutul în minge își găsise totuși loc în gașcă. Nu nimerea poarta, dar dacă se găsea vreun adversar în fața lui atunci când șuta cu siguranță nu mai juca după aia (de altfel echipa clasei avea să câștige campionatul la masa verde). În prostia lui Elescu își imagina că datorită lui au câștigat, pentru că e el bun la fotbal și pentru că nimeni nu și-a bătut capul să-i explice că nu-i așa de aici începu totul.